La începutul anului 2020 apărea în viaţa întregii planete, cu zgomot şi panică, un inamic invizibil care ne dădea tuturor fiori. Televiziunile, radiourile, guvernele, strada şi tot Internetul vorbeau numai despre asta. Au început să moară oameni, s-au închis ţări, avioanele au rămas la sol, lumea căuta cu disperare spirt, mănuşi şi măşti. Au apărut stări de urgenţă, de necesitate şi de nesiguranţă indusă şi alimentată de media şi de incapacitatea liderilor de a gestiona situaţia. Am început să ne distanţăm fizic, apoi social, apoi ne-am înstrăinat de-a binelea.
Cultura s-a închis printre primele. S-a spus că se începe cu lucrurile mai puţin importante. Apoi au urmat celelalte, într-o măsură mai mare sau mai mică. În tot 2020 s-a vorbit doar despre spitale, restaurante, stadioane, săli de fitness şi jocuri de noroc. Cultura era deja băgată într-un sac de plastic şi trimisă, fără martori, spre lungul drum al aşteptării reînvierii. Artişti, creatori, tehnicieni, lucrători într-ale artelor şi spectacolului şi public de-a valma erau şterşi din evidenţe. Pur şi simplu uitaţi.
După asta, guvernele au început să facă planuri de luptă. Cu virusul, cu pandemia, cu testele şi laboratoarele, cu legislaţia şi până la urmă cu libertăţile propriilor cetăţeni. Şi, în această fază a “marii încleştări”, cultura nu exista nici măcar la… “şi alţii”.
Foarte repede, poate prea repede, a venit “soluţia” cu online-ul. Totul se poate face, chiar mai bine, pe net. Actorii au început să se filmeze zicând texte cu telefonul mobil în bucătărie sau pe balcon, muzicienii să cânte cu mască în faţa unor săli goale, iar dansatorii erau trimişi la antrenamente solitare în aşteptarea unor vremuri mai bune. Emoţia, sentimentul, magia, starea şi aplauzele deveniseră mofturi. Salariile de asemenea. Şi potentaţii zilei de pe toate meridianele se întreceau în a ne convinge că aşa e mai bine, că aşa ne protejează, că… uite că se poate! Şi chiar că, pe viitor, aşa ar trebui să rămână lucrurile.
Apoi, am început să ne obişnuim cu situaţia şi unii au fost pe cale să renunţe sau chiar au renunţat. Alţii s-au revoltat. Dar cei mai mulţi au rămas inerţi. Frica, propaganda, tsunami-urile de la ştiri anesteziau totul. Din lumina reflectoarelor, artiştii au trecut întâi în haina de spectator şi apoi… li s-a arătat tot mai insistent semnul… EXIT.
Ne îndeptăm spre a cinsprezecea lună de moarte culturală. La orizont? Aveţi răbdare, va fi bine! Cum? O să vedem! Când? Asta nu putem să vă spunem acum! Asta nu ştie nimeni! Bani, finanţare, proiecte? Sunt alte priorităţi si oricum pandemia ne-a sărăcit pe toţi! Noi ce facem? Vă descurcaţi şi voi cum puteţi! Murim?
În religia creştină, speranţa într-o lume mai bună şi reînvierea sunt elemente fundamentale. Eu cred că încă există energia şi capacitatea culturii, slujitorilor şi împătimiţilor ei de a reînvia şi a dărui semenilor bucurie şi cunoaştere. Pe viu. Aici, pe Pământ…
Ovidiu Miculescu
(text publicat pe LiterNet)
